Și uneori mi-e
dor,
De prietenii
copilăriei mele,
De grădina
bunicii plină de floricele,
De zilele petrecute cu gașca pe afară,
Și nu ne dădeam
duși în casă,
Nici când se
facea seară.
Mi-e dor să îmi
mai scald picioarele în izvoare reci,
Și să umblăm cu
toții, aiurea pe poteci,
Mi-e dor de jocurile noastre nebunești,
Și de vacanțe așa cum azi nu mai găsești.
Și nu jucam numai
șotron,
Căci orice joc
era beton,
Dar poate aveam
vreun joc preferat,
Și îl jucam mai
pe-nserat...
Mi-e dor de
inocența noastră,
Când nu priveam
vara de la ferestră...
Când jocul nostru
cel mai pătruns,
Era mereu „de-a
v-ati ascuns”.
Și uneori ne prindeau zorii,
Jucând doar “rațele și vânătorii”,
Și ne adunam și fete și băieți,
Și jucam “flori,
fete și băieți, melodii sau cântăreți”.
Dar actvitatea noastră preferată,
Unde ne distram mai bine ca niciodată,
Era mersul la furat cireșe,
Unde ne delectam așa pe alese,
Și nu conta că aveam și acasă cireșe,
Tot mai bune erau alea
de la vecini culese.
Cu atâta haz și adernalină,
Dădeam buzna în a vecinilor grădină.
Iar de la porecla “grăuraș”
Deveneam căutătorii de flori pe imaș
Ne făceam coronițe din albe floricele,
Și nu ne dădeam duși acasă,
Nici când cerul era brăzdat de stele.
Și niciodată ziua nu era suficient de lungă,
Încât să ne plictisim sau să ne ajungă.
Dar noaptea așa printre suspine,
Se spărgea gașca după un “hai acasă măi copile”.
Mi-e dor de copilăria noastră…