Poveste de toamnă

Soarele pasiv dispare
Și apare-n zare luna,
Sus pe cer e sânge, foc...
Așa a fost, așa va fi,
Acum, mereu, întotdeauna.
Timpul nu ne iartă și nu stă în loc.




Printre aștri, mândra lună,
E regină, e nebună,
Norii cântă și bârfesc,
Stelele se iau de mână
Și dansează, îi fac cunună.
Jos, oamenii tacuți de griji,
Scurta viață își trăiesc.

Mai la vale, în cimitir,
Patru suflete vorbesc.
E o mireasmă îmbietoare
De tămâie și de mir,
Vor să plece dar nu reușesc.

Cântă corbii a furtună,
Zboară abătuți pe cer,
Ploaia n-a venit de-o lună,
Și-n pământ e numai ger...

Plâng copacii după verde,
Au în suflet o furtună,
O furtună  de culori,
Palidă- portocalie,
Și plecată-i dulcea rouă,
De acum e numai brumă.
Zarea-i moartă dar e vie...

Întunericul a venit,
Cu a lui mare stăpânire.
Și începe altă viață.
Oamenii privesc pasivi,
N-au pe chip strop de uimire,
Până maine dimineață...

Când dispare mândra lună,
Și cu zâmbetul ei rece,
Stelele și le adună,
Aștepta-va ora zece...