Genele-i sunt pline de praf și gândul de pustiu,
Are pe chip urme de luptă cu timpul argintiu.
Din buze îi curge greu trecutul,
Iar ochii săi profunzi, îi prevestesc sfârșitul.
Mergând rece, pe drumul său lung,
Lasă în urma sa numai parfum de plumb.
Din ochi răsare greu, o mult iubită moarte,
Umerii îi sunt aplecați de-a vieții greutate.
Deși e toamnă nebună, grea afară,
În sufletul său poartă miresme dulci de vară.
Se zbuciumă zadarnic și luptă în pustiu,
Să spargă cu zâmbete și lacrimi, al vieții crud sicriu.
Se aud doar scrâșnituri de lacăte,
Și șoapte dulci de chei rupte și sparte...
Tăcere...
frumos, foarte frumos!
RăspundețiȘtergere